Narcisismul

Narcisismul
Narcisismul reprezintă o trăsătură de personalitate avându-şi originea în mitologia greacă, fiind introdus de Havelock Ellis (mai târziu a fost dezvoltat de Freud în cartea din 1914 On Narcissism). Originea cuvântului provine de la numele Narcis, un tânăr frumos, fiul nimfei Liriope și al râului Cephios, care s-a îndrăgostit patologic de propria reflexie din apă. Ulterior, Freud a aloca o parte a operei sale explicând narcisismul ca  parte esențială a tuturor dintre noi de la naștere, psihanaliza considerând că un coeficient de narcisism există în orice persoană. „Subiectul”, scrie Freud, „începe prin a se lua pe sine însuşi, propriul său corp, ca obiect al dragostei."
Cu toate că Freud consideră narcisismul prezent în toate persoanele, acesta ditinge între nota de normalitate şi cea patologică. Astfel, traumele şi abuzurile din copilăria timpurie atrag după ele strategii de coping prin utilizarea anumitor mecanisme de aparare, incluzând în aceasta categorie chiar narcisismul. Una dintre strategiile de a face faţă este retragerea în interior, căutarea gratificaţiei la o sursă sigură, demnă de încredere şi disponibilă oricând, propriul self. Astfel, un copil care se simte repins, rănit, poate produce diverse fantezii în care ceilalţi îl valorizează şi în care propria lui persoană îi este suficientă, nemaiavând nevoie de aprobarea şi iubirea celor din jur. Rănirea repetată poate conduce către dezvoltarea unei personalităţi narcisice.
Sigmund Freud leagă teoria sa privind narcisismul de energia instinctual sau libidoul, considerând că acesta este îndreptat atât către subiect (sine), cât şi către obiecte (relaţiile cu ceilalţi, în special părinţii. Atunci când aceste tranziţii se desfăşoară lin, vorbim despre normalitate, iar atunci când acestea sunt perturbate pot apărea nevrozele. Cu alte cuvinte, un copil care nu reuşeşte să atragă şi să beneficieze de dragostea şi atenţia părinţilor va regresa în faza narcisică.
În primă fază narcisismul reprezintă o etapă firească, prin intermediul căreia copilul învaţă să iubeasca un obiect disponibil (selful său) şi să se simtă gratificat, satisfăcut, mulţumit. Regresia către o etapă anterioară la o vârstă mai înaintată face trecerea căttre  narcisismul secundar, etapă considerată a fi  dezadaptativă, fiind o indicatie a faptului că direcţionarea libidoului către o “ţintă corectă” a eşuat. Persistenţa acestui model de regresie formează o nevroză narcisică. Narcisicul trece treptat într-o lume a fanteziei în care simţul realităţii este deformat, hrănindu-se mai degrabă cu iluzii decât cu lucruri concrete, real existente. Un astfel de exemplu poate fi preferinţa către o viaţă sexual imaginară, în care masturbarea ia locul relaţiilor sexual adulte, vise nocturne pot îndeplini dorinţe fierbinţi de iubire, apreciere, realizare.
Conceptul lui Kernberg asupra Selfului este asemănător cu cel al lui Freud asupra Eului. Selful este dependent de inconştient, care exercită o influenţă continuă asupra oricărei funcţionări mentale. Narcisismul patologic reflectă o investiţie libidinală într-un self structurat patologic şi nu într-unul normal, într-o structură integrativă a selfului. Narcisicul suferă din cauza unui self devalorizat sau fixat pe agresivitate. Toate relaţiile de obiect ale unui astfel de self patologic sunt detasate de obiectele reale pentru că acestea produc deseori răniri narcisice şi sunt implicate în clivaj, refulare sau proiecţie pe alte obiecte. Narcisismul nu este în mod simplu o fixaţie într-o etapă a dezvoltării timpurie, ci este o investiţie libidinală activă într-o structură deformată a selfului.
Karen Horney accentuează asupra importanţei mediului, a societăţii şi a culturii, explicând conceptual de narcisic în legătură cu cel de anxietate. Astfel, mai ales în primii ani de viaţă se constată o dependenţă a bebeluşilor în special faţă de mamă, o nevoie de iubire, protecţie, care să confere sentimental securităţii. Copiii care nu beneficiază de astfel de sentimente din partea familiei vor resimţi mult mai acut sentimentul că se află într-o  lume periculoasă ceea ce generează sentimentul de nesiguranţă permannetă, de anxietate. În această situaţie narcisismul se dezvoltă pentru a compensa descoperirea intolerabilă a faptului că adulţii sunt simpli oameni care pot fi capricioşi, nedrepţi, incorecţi, independenţi, etc. Mecanismul de apărare conferă o portiţă de reasigurare şi autoliniştire,  compensând cu sentimentele de teamă, de rejecţie resimţite vis a vis de familie.
Identificăm şi diferenţiem între narcisismul primar care este în psihologie un mecanism de apărare comun în primii ani de viaţă (de la şase luni la şase ani) şi are scopul de a proteja copilul de inevitabilele răniri, temeri care sunt implicate în procesul de separare-individuaţie (procesul prin care bebelusul devine o entitate separata şi individuala) al dezvoltarii şi narcisismul secundar care este echivalent cu sfera patologică.
Narcisismul secundar sau patologic este un mod de a gândi şi a se comporta în perioada de adolescent sau de adult care implică infatuare, obsesia de sine şi excluderea celorlalţi. Narcisismul ca şi trăsătură de personalitate sde manifestă prin urmarirea permanentă a gratificării personale, a obţinerii atenţiei, prin dominanţa socială şi ambiţia personală, lăudăroşenie, lipsa sensibilităţii faţă de ceilalti, lipsa empatiei şi/sau dependenţa excesivă de ceilalţi în viaţa de zi cu zi.
Narcisismul este un mecanism de aparare care se afla in relatie cu mecanismul de clivaj. Personalitatea narcisică nu poate vedea realitatea aşa cum este construită ea, fie că vorbim despre oameni, situaţii, evenimente. Comparativ cu persoanele care se află în sfera normalităţii, narcisicul nu poate face o evaluare care să cuprindă atât aspect positive cât şi negative ci trece de la o extremă la alta, observând şi categorizând obictele ca fiind în totalitate valoroase sau dimpotrivă, în totalitate lipsite de valoare.
Francois Lelord şi Christophe Andre dedică un capitol personalităţii narcisice în cartea “Cum să ne purtăm cu personalităţile dificile” în care autorii identifică avantajele şi dezavantajele unei astfel de personalităţi în viaţa de zi cu zi. Printre aceste caracteristici se numără capacitatea de a “vinde”, sentimentul superiorităţii provenit de la sentimentul inferiorităţii, câştigarea competiţiilor în care paricipă deoarece are mai puţine scrupule, manipulatori, cu un aspect fizic atrăgător de care se îngrijesc excesiv. Autorii subliniază ideea conform căreia o doză de narcisim dublată şi de calităţi ar putea fi beneficiă fiecăruia dintre noi. Pe de altă parte, diverse situaţii arată că narcisicii sunt mai vulnerabili în ceea ce priveşte riscul unor depresii în special atunci când survine “criza de la mijlocul vieţii”. Cu toate că noi oamenii putem fi deziluzionaţi de viaţă şi de faptul că nu am reuşit să ne atingem ţelurile propuse, narcisicii accept mult mai greu acest lucru, dat fiind faptul că acesta şterge sau estompează statutul de fiinţă excepţională. Faptul că sunt mai expuşi unor maladii ar putea fi explicate prin faptul că nu leagă relaţii interpersonale, nu se confesează, or existenţa unor persoane apropiate cărora să te poţi destăinui reprezintă unul din factorii de protecţie împotriva unor tulburări.
Dintr-un punct de vedere evoluţionist, narcisismul asociat altor calităţi redutabile se pare ca a constituit un avantaj pentru a-şi însuşi cea mai bună parte din vânatul tribului ori pentru a lua locul şefului.
Persoana cu tulburare de personalitate narcisică abordează oamenii ca pe obiecte care sunt folosite până la epuizare şi apoi abandonate conform nevoilor acesteia, fără nici un fel de considerare faţă de sentimentele lor. Oamenii nu sunt vazuţi ca având o existenţă separată sau având propriile lor nevoi. Individul cu tulburare de personalitate narcisica încheie în mod frecvent o relaţie la scurt timp, de obicei când cealaltă persoană începe să emită pretenţii legate de nevoile ei proprii.
Copiii, ca si adulţii narcisici, sunt "exploatatori interpersonali", îi folosesc pe ceilalţi pentru ei. Pe parcursul primilor şase ani de viaţă copiii dau dovadă de slabă  empatie. Ei nu pot să se identifice cu ceilalţi, să recunoască sau să accepte sentimentele, nevoile, preferinţele, priorităţile şi alegerile celorlalţi. Atât adulţii narcisici cât şi copiii sunt invidioşi pe ceilalţi şi câteodată încearcă să rănească sau să distrugă cauzele frustrării lor. Şi unii şi ceilalţi se comportă arogant, cu trufie, se simt superiori, omnipotenţi, omniscienţi, invincibili, imuni, "mai presus de lege" şi omniprezenţi (gândire magică), se înfurie când sunt frustraţi, contrazişi, provocaţi sau confruntaţi. Narcisicii caută să îşi legitimizeze comportamentul copilaresc şi lumea lor mentală infantilă rămănând copii, refuzând să se maturizeze, să crească, evitând ceea ce înseamnă să fii adult şi forţându-i pe ceilalţi să îi accepte ca pe un veşnic copil, un Peter Pan.